Putem să îi spunem „taxa pe credință”, „Taxa pe sfințenie”, „taxa pe mântuire” sau cum vreti voi, căci în orice fel i-am spune, rămâne o formă a preoților de a face bani de pe spatele credincioșilor, în timp ce credința este gratuită, la fel cum este și rugăciunea și cum niciodată nu a fost nevoie de să ai bani ca să ai un Dumnezeu. Doar unii care fac bani în numele Domnului au ajuns să nu mai aibă nici un Dumnezeu.
Pentru anul 2020, în bisericile ortodoxe s-a anunțat că a crescut cotizația anuală , urmând să fie de 150 de lei, față de 100 de lei cât a fost în ultimii ani. Fiind un model de urmat chiar și pentru cei de la finanțe, când vine vorba de plata în avans și de gradul de colectare a taxelor, cei de la biserici încep colectarea acestei contribuții imediat după Crăciun, atunci când se începe sfințirea locuințelor. O formă de venit în visteria bisericilor care te face să nu mai înțelegi nimic din modul acestora de finanțare, căci percep contribuții de la credincioși, deci oarecum finanțare privată, dar în același timp primesc și finanțare de stat, dar nu se dă seamă de acești bani în fața nimănui. Am putea să numim totul, din punct de vedere contabil, un paradis financiar, mai tare decât orice alt paradis financiar cunoscut și folosit de corupții lumii până acum.
Revenind la sfințirea caselor, cotizația anuală, aceea care de acum e 150 de lei, nu sunt singurii bani pe care oamenii îi au de scos din buzunar atunci când preotul le calcă în casă, căci în decursul anilor s-a format o cutumă bolnăvicioasă de a oferi preotului și celor care îl însoțesc, bani „la negru”, pentru care nu se primește chitanță și care nu apar în nici o contabilitate. Acești bani trec pe sub sutana preotului și la sfârșit de zi se împart între cei care umblă la sfințit. Și țicând cont că în oraș se dau sume între 20 lei și 100 de lei, „la negru”, la sfârșit de zi se adună sume frumușele, într-o contabilitate paralelă, la care toată lumea închide ochii.
Dat fiind că multă lume este atât de credincioasă încât asociază mântuirea cu fericirea preotului, există case, și nu puține, unde oamenii cu venituri mai mici, apelează la împrumuturi de la rude, pentru a putea plăti contribuția și sfințirea (la negru), astfel încât să nu intre în noul an datori bisericii și să nu îl supere pe preot.
Toate acestea în timp ce personalul bisericesc, respectiv preoții și o parte din personalul auxiliar necesar bisericii, primesc salarii de la stat ( nu minimul pe economie), astfel că cetățenii ajung că îi plătească de două ori, prima dată prin taxele plătite la stat, iar a doua oară prin banii dați direct, cu chitanță sau fără pentru serviciile care de altfel intră în „fișa postului” pentru preoți.
